Pictura in Grecia Antica

În lumea greacă s-a dezvoltat îndeajuns şi pictura, deşi nu ne-au rămas multe creaţii ale acestei arte.

       Cu picturi se decorau interioarele. Se făceau şi tablouri portabile, care se expuneau într-o sală cu şiruri lungi de coloane, numită „Pynacles”. De aici vine denumirea de pinacoteca, folosită în toată lumea (o clădire cu săli mari unde se expun tablouri spre a fi văzute de public).

Studiul picturii greceşti din această perioadă este realizat în baza vestigiilor picturale de pe ceramică. O primă clasificare a ceramicii greceşti este realizată de Eduard Gerhard (1831) în lucrarea Raporto volcente. În baza studiilor sale şi a altora de la sfârşitul sec. XIX şi până la jumătatea sec. XX, în privinţa cronologiei ceramicii greceşti, datorate picturii, s-a ajuns la următoarea clasificare generală a stilurilor:

1. Stilul geometric (sfârşitul sec. XI – mijlocul sec. VIII î. Chr.);

2. Stilul orientalizant (mijlocul sec. VIII – sfârşitul sec. VII î. Chr.);

3. Stilul figurilor negre şi stilul figurilor roşii, care au evoluat în paralel în arhaicul târziu.

În ansamblu, aceste stiluri corespund diferitelor etape ale evoluţiei decorului pictural de pe ceramică. Stilul geometric de pe vasele aşa-numite dipylonice (după locul descoperirii lor de lângă poarta principală, Dipylon, din Atena) este propriu arhaicului timpuriu. Picturile stilului geometric erau realizate în negru, pe culoarea naturală a lutului ars şi înfăţişau, pe lângă decoraţia în

Benzi, meandre, rozete, cruciuliteetc. şi reprezentări figurative, îndeosebi scene de înmormântare, expunând mortul şi amplele convoaie funebre. Acestea erau pictate pe vase funerare mari, impresionante cratere şi amfore care urmau a fi îngropate odată cu defunctul. În aceste picturi, figurile antropomorfe erau înfăţişate astfel ca unele părţi ale corpului uman – capul şi picioarele – să fie redate din profil, în timp ce alte părţi, îndeosebi torsul, să fie redus la un triunghi şi să apară frontal. S-ar putea conchide că în pictura stilului geometric se ajunge la o geometrizare exagerată nu numai a ornamentului ci şi a figurii umane. În această atitudine a figurii umane din pictura ceramicii stilului geometric, Julius Lange recunoaşte că fiind modul cel mai tipic de reprezentare pentru fiecare artă primitivă. Prin gestul mâinilor, creatorii au imprimat acestor personaje mişcarea, astfel ca figura apare aici conform principiilor stilului care sugerează mişcarea. După savantul polonez Kazimir Michalowski, această regulă reprezintă un criteriu fundamental de recunoaştere a artei plastice minore greceşti din perioada arhaică timpurie. În arhaicul matur, ca urmare a colonizării greceşti şi a contactului grecilor cu civilizaţiile Orientului, în pictura ceramicii pătrund elemente de ornament proprii Orientului, astfel încât vechile motive geometrice, inclusiv cele figurative geometrizate, sunt înlocuite cu cele ale noului stil orientalizant. În aceste motive orientalizante de ornament se poate distinge o imitare a modelelor de pe covoarele orientale. Astfel, şirurile de păsări printre rozete amintesc de motivele întâlnite adesea pe covoarele orientale. În arhaicul târziu

Pictura suferă mari modificări:

1) se practică o pictură murală monumentală.

Au fost descoperite metope realizate din plăci deluţ ars împodobite picturi, metope care decorau friza templului doric din Termos din Etolia.

2) în sec. VI î. Chr. registrul cromatic se îmbogăţeşte. Alături de negru, alb şi ocru întâlnim roşu, galben şi albastru. În Atena se utiliza chiar o cromatica diferită pentru carnaţia masculină – ocru – şi o altă cromatica – alb – pentru carnaţia feminină, modalitate care aminteşte de tradiţiile picturii egiptene

3) în paralel, apare şi se dezvolta în ceramică stilul figurilor negre. Din deceniile trei şi patru

 Ale secolului al VI-lea î. Chr. apare şi se dezvolta stilul figurilor roşii care va cunoaşte o evoluţie deosebită în perioada clasică a artei greceşti.

4) totodată, în această subperioada se accentuează caracterul monumental, mural al picturii pentru a atinge apogeul în perioada următoare, clasica, atunci când fundalul metopelor Parthenonului

Va fi zugravit în albastru intens, iar picturi decorative vor fi întâlnite pe fusurile coloanelor, pe discurile care împodobeau arhitrava precum şi pe vârful frontoanelor, liniile cornişelor şi craterele, astfel încât pare îndreptăţită afirmaţia că Acropola anteniana a fost colorată şi nu albă precum este azi.

Grecii au lucrat şi „mozaic” - un gen de pictură care constă în fixarea unor bucăţi de piatră sau sticlă foarte mici, de diferite culori, într-o pasta specială care se întăreşte. Ei nu au aplicat mozaicuri pe pereţi, ci numai pe pardoseală (mozaic pareimentar). De aceea, nu au reprezentat în mozaic decât prea puţine portrete, mai mult plante şi animale foarte stilizate sau elemente decorative geometrice, dar şi unele scene din viaţa socială, mai ales în epoca târzie elenistica.

Arta greacă veche exprima cele mai înalte sentimente, cele mai nobile năzuinţe ale cetăţeanului grec din antichitate. Operele clasice sunt de mare valuare şi sunt renumite în lumea întreagă; ele au dat idealul perfecţiunii artei europene din primul ev mediu şi de la Renaştere încoace.